"Portretul lui Champaigne", "Maddona","Perdeaua lui Dario". Nu se satura pe deplin Paolo sa le pri-veasca si sa-si arate cu cuvinte si gesturi copila-resti placerea pe care o simtea: nu a fost insa multumit decat atunci cand le-a avut in posesie sigura, adica la capul patului, dupa ce ii ceruse si obtinuse acest lucru de la buna sa mama. De acum inainte nu au mai fost la adapost nici cer-neala, nici hartia, nici penele de scris din acea casa. Totul era luat de Paolo si intrebuintat la imi-tarea, fie bine, fie rau, a oruicarui tip de stampa. Aceasta furtuna s-a mai linistit intrucatva pana cand a terminat un anume portret al fiului medicu-lui. Paolo a primit drept premiu pentru oboseala sa un creion negru de schite. Ii pare ca poseda o co-moara si urca imediat sa-l foloseasca in mod demn, desenand din profil trasaturile fetei mamei sale. Aceasta, induiosata si mirata, arata acel portret oricui se nimerea pe acolo, nu fara ca inainte sa sarute fruntea copilului, de care era atat de mandra si fericita. Poate ea a simtit prima, cu instinctul propriu femeii si mamei, adevaratul geniu care salasluia in el, viitoarea lui glorie. Insa, preti-oasa hartie, din cauza tristelor evenimente din familie, nu a fost pastrata ; si acest lucru il va durea mai tarziu pe Mercuri: ca, pierzandu-si la o varsta frageda si in mod mizerabil mama, nu a putut sa aiba nimic care sa-i aduca aminte de
  <<<                           5

trasaturile ei dragi. Uratul, diformul portret semnat de mana baietelului ar fi inviat respectul filial si regretul pierderii avute, artistului matur. Sau, cel putin ar fi fost o pretioasa amintire despre aceea care a format bucuria acelei familii, acea femeie iubitoare, martira si afectuoasa. Ea si nimeni altcineva l-a invatat pe Paolo sa citeasca si sa scrie, a vegheat si a avut grija de jocurile lui. Paolo avea un frate deja adolescent: insa, mai mult isi iubea surioara, cu care alerga si se juca vesel pe coridoarele manastirii. Surazand, Mercuri isi aminteste cum intr-o zi, invartindu-se prin porticul interior al manastirii si alergand peste tot, au gasit intr-un dulap un patrafir din aur. S-au asezat pe cateva scaune inalte pentru a canta messa. Acolo, cum li se intampla copiilor, au adormit. Intr-o asemenea pozitie caraghioasa i-a surprins mama, care i-a certat, privandu-i pentru totdeauna de acea mareata distractie. Sora mai mica, apoi, s-a imbolnavit si a murit; acest lucru l-a intristat atat de mult pe Paolo ca nu mai vroia sa manance si s-a linistit intrucatva doar atunci cand mama, deja insarcinata, i-a promis o alta surioara. Si aceasta nu a intarziat sa apara pe lume la inceputul lunii august 1813 (a treispre-zecea dintre copii lui Vicenzo si singura care a supravietuit, impreuna cu Paolo) si i s-a dat numele de Eurosia, in onoarea unei sfinte                                    6                           >>>