|
solemne
promisiuni - ca dorintele sale vor fi inde-plinite. Directorul Azilului,
monseniorul Olgiati, se gasea in capul scarilor cand fu adus micul fu-gar.
Insa acesta il primi cu bunavointa si ascultandu-i dorintele, el insusi
il insoteste la Francesco Giangiacomo, care era maestrul de desen, cel
care ii va pune artele frumoase in maini. Aici incepe cu adevarat viata
artistica a lui Mercuri, pentru ca la Azilul din San Michele nu doar
invata, ci si face opere care nu vor fi uitate de urmas. Daca nu altceva,
a vrut acolo, in acea vreme, norocul sa se intalneasca cu acel tanar
care avea sa fie mai tarziu ilustrul, spun eu, Calamatta; fire calda,
inteligent, cu o minte prolifica si capabila de acea prietenie pe care
nici timpul, nici evenimen-tele, nici schimbarea climatului sau a norocului
n-a schimbat-o sau a slabit-o. Acolo s-au intalnit si s-au indragit
pentru totdeauna, chiar si la Paris, atunci cand incepea sa creasca
faima amandoura, in exercitiul acelasi arte, sursa pentru altii - mai
mult de cat de stranse legaturi - de invidie, de dusmanie in multimea
rautatilor, care provoaca polemici ingrozitoare inteligentei si formeaza
argumentul consolarii nulitatii disperate. Giangiacomo are o mare afectiune
pentru Mercuri si dirijandu-l in copierea ghipsurilor si a cartoane-lor,
ii permitea chiar sa mearga impreuna cu Calamatta si alti tineri la
Academie, pentru a |
studia
nudul. In primul an, Paolo a fost apreciat; in cel de-al doilea an (1820)
de asteptare, sa-i fie din nou acordat. Printre aceste ocupatii, nu
ii pica deloc rau venirea tatalui si a lui Salviucci. Unul, la vizita
obisnuita din fiecare duminica, ii dadea bani, pe care el ii folosea
pentru a-si cumpara carti bune; bunul Paolo Salviucci il lua uneori
sa se plimbe impreuna si sa-l faca sa observe lucrurile notabile din
Roma. Acesta, in jurul anului 1820, dupa o foarte scurta maladie, trecu
la o viata mai buna si il lasa atat de indurerat pe Paolo, pentru ca
pierdea mai mult decat un protector, un al doilea parinte, un prieten.
Nu au ramas, intr-adevar, alti Salviucci care sa-si arate bunavointa
fata de Mercuri, inconjurandu-l mereu cu o prietenie afectuoasa. Totusi,
Matilde Salviucci (maritata mai tarziu cu Vicenzo Posgioli, avocat),
asemanatoare prin inteligenta si suflet tatalui ei, a avut intotdeauna
fata de Paolo o mare afectiune. Insa prea mult il iubise si il venerase
Mercuri pe tatal acesteia pentru a nu se simti intristat si profund
induerat ca-l pierduse. Pentru a-l distrage, Giangiacomo il cheama la
Camera vaticana pentru a desena operele lui Raffael. In acest fel, ziua
lui Paolo era plina si folositoare. Dimineata la Academie - pentru nud;
apoi la Vatican; seara - in odaia de la Azil, pentru a copia stampe
si a citi carti bune. In aceste |