|
persoane.
Pe urma, un teribil uragan, care a spart geamurile ferestrelor si tiglele
acoperisurilor, parand ca ar fi vrut sa prabusasca casa. Paolo, adormit,
a fost luat in brate de mama sa inspai-mantata si scos din manastire
in camp, in timp ce tiglele invartite de vijelie se roteau in aer si
cadeau cu zgomot mare si amenintator in jurul celor care fugeau. Ultimul
eveniment este si cel mai dureros. Fiind Vicenzo la Roma pentru unele
treburi, sotia se chinuia cu focul pentru a pregati o conserva de fructe.
La un moment dat se retrage de langa foc cu gatul inflamat. Dimineata
urmatoare, adica 11 noiembrie 1813, ramane in pat, simtindu-se rau;
insa, dandu-i lapte fetitei, fu cuprinsa de o durere acuta, de parca
ceva o strangea de gat (efectul poate al unei infirmitati partiale ale
unui organ lat-ent) si sufocata, moare. Paolo, care era singur in acel
moment, lua fetita care sugea laptele de la acel inca caldut san al
disparutei si cu aceasta in brate se indreapta spre fereastra, chemand,
cu strigate disperate, lumea in ajutor. Au venit multi oameni si printre
acestia si sotul, care chiar in acel moment ajunsese in oras. Vazand
mizerabilul spectacol, acesta se apleca spre corpul sarmanei si, plangand
si imbratisind-o, cu voce apasatoare si nelinistita o chema, sperand
ca acea voce draga o va reinvia. Vai, obiectul atatei iubiri, al atator
dureri impreuna suportate si al atator sublime |
consolari nu mai era! Sa o piarda atat de nepreva-zut, de neasteptat!
Fara un cuvant de adio! Avea aproape 40 de ani; a fost ingropata in
cimitirul San Barnaba din Marino. Copila a fost data la doica. Paolo
nu mai desena. |